Otilia Cazimir

Otilia Cazimir – pe numele său adevărat Alexandra Gavrilescu – s-a impus de foarte tânără în literatura română, obţinând, la numai 33 de ani, prestigiosul Premiu al Academiei Române. Cât despre pseudonimul ce i-a asigurat posteritatea – pseudonim ce i-a fost ales chiar de bunii săi prieteni şi mentori Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu –, poeta mărturisea: “Daţi-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuşi l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi «Otilie» pe care am întâlnit-o în viaţă – fetiţa cu care am stat în bancă în clasa primară – era proastă, grasă şi buboasă…” (nefericită amintire din copilărie pentru scriitoarea recunoscută îndeosebi datorită textelor sale pentru copii…!).

Înainte de a fi o scriitoare pentru copii, Otilia Cazimir este una care scrie despre copilărie. Călinescu o înglobează în ceea ce el numeşte “simboliştii din seria sentimentală”, care asociază copilăria cu mirozne, lumini şi sunete specifice, preferând evocările senzoriale ale unui timp risipit. Gingăşiile feminine sunt specifice autoarei care-şi găseşte în poezie reflexele maternale insuficient exersate pe viu… Toţi copiii pe care îi mângâie şi cărora le dedică drăgălaşele versuri nu sunt, de fapt, decât o palidă reflecţie a copilului ce n-a încetat niciodată să trăiască în ea, a copilului de care încearcă inutil să se detaşeze, în vreme ce se întreabă, astfel: “Sunt eu, fetiţa asta serioasă/ Ce stă pe-un scăueş cuminte”?, fixând apoi în două versuri timpul de referinţă, cel al copilăriei: “Pe vremea ceea nu mă cunoşteam, –/ Oglinzile erau aşa de-nalte!/ O dată doar, în luciul unui geam/ Am bănuit o clipă chipul meu”…